Peştişorul Trist

Nori şi negură...
Mă plimbam pe străzile oraşului, prin şiruri şi şuvoaie de betoane şi asfalt din jungla asta urbană, ce ne seacă încet dar sigur, întocmai ca zilnicele pachete de ţigări; doar că pentru minte.
Oameni înceţoşaţi în priviri, mergând de 'colo şi încolo, alergând în mintea lor de ce li s-a spus că de ceva vreme-i urmăreşte...
Eu, mergând printre şiroaie, contra curentului.
Intrasem în cladiri pustii, colţ de blocuri, colţ de raiuri, căutând cheia; răspunsuri, ca de obicei.
Cu cât înaintam, cu atât îşi măreau şi lucrurile din jurul meu viteza.
O amuscadă, căci soldaţii de altă dată, fugeau şi ei, fiind prezenţi să încerce sa calmeze/combată acest spirit rău şi nou căzut, căzut din neantul disperărilor, dar subtil de tot (adică nu ştiai ce se întamplă defapt, dar te scăldai în apă tulbure). Nu mi se părea atât de rău - ca întotdeauna -, cum de altfel şi în realitate am obiceiul de a subestima realul, spunându-i: doar n-o fi chiar aşa...
Ajuns, ca de nicăieri, prin camerele, şi de recent foste locuinţe, dezertate de mulţimile care-au plecat, găsesc o cameră în lateralul unui hol gri şi "luat (parcă) de ape", poate chiar murdar, urât; un aer greu în jurul meu; şi ajung în faţa unei mese, pe care găsesc o scrisoare a unei fete, pentru părinţii ei, scrisă inainte de...
nu mai contează.

Scrisoarea se intitula: "De-oi muri".



M-aşteaptă un pix în întuneric...