Peştişorul Trist

Credeam c-o sa cantam de fericire,
C-o sa cantam de seara pana maine,
C-o sa mai fim aici, in fiecare zi,
Suflet langa suflet, si ziua dupa zi...

Nu stiu care cititi astea, nu stiu nici macar de mai scriu aici. Am pastrate, poate chiar aruncate dosare aici, acasa... Si totusi mai simt putin interes sa mai scriu ceva si aici... Cum vine aia? Nu simt nevoia spontana sa ma exprim, sa ma "descarc", sa insirui siroaie de foi aici, si nicaieri. Dar totusi o fac, cateodata, asa fara motiv; ca si cum n-ar trebui motiv. Deci nu trebuie. La fel cum zi de zi imi mai pierd o farama din creier, uitandu-ma in jur, ars de sus in jos, de soare, si de alte... Simt sa fiu "celalalt" eu aici, adica versiunea simpla. Fara metafora, fara culoare, fara ardoare, fara tel si piscuri de atins, fara vise, fara realitati simbolice, fara diacritice, fara sa zambesc cu plinatate, fara sa se auda rasete sau plansete de dor, de drag, de fel, fara zile de maine, fara zile de ieri, fara oameni care nu-i mai simt aproape de mult timp, fara persoane pentru care nu mai sunt aproapte de si mai mult timp, fara glume la care rad cu ras sanatos, fara clisee de prost gust, fara platitudinea vietii de zi cu zi, fara birou, fara claviatura, fara frizura, fara oameni carora le sunt dator macar sa am grija de sanatatea mea, fara griji legate de sanatatea mea si a altora, fara grija grijii lor, fara grija de-a avea grija, fara suflete goale, fara pahare pline, fara visul meu de pe vremea cand eram un pusti, fara planurile ce le planuiam zi si noapte, singur sau cu ai mei, singur sau doar singur, cu ai mei sau doar cu ai mei, cu prieteni care visam si cu prieteni cu care ne-mbatam, cu prieteni de alta data, cu prieteni care nu mai sunt, cu prieteni de care mi-e dor si in fiecare pahar se-ascunde un nor pentru ei, si in fiecare zi si zori ii vad cum zboara ca si frunze-n vant, caci suntem frunze-n vant, fara El, fara noi, fara ei, fara tine, fara mine, fara speranta...

M-am trezit fara speranta, dar am sa mor dupa ce-am facut tot ce-am visat...
La naiba!
Nu se poate opri aici. Am sperat prea mult sa nu ajung sa-mi pierd speranta, dar iat-o si pe asta cum isi ia zborul incet.

Am atatia la care pot sa le-o spun si totusi n-am la cine. Si stii ce? Nici n-am vrut si nici n-o voi spune cuiva, cu adevarat, caci ce era mai important nici macar n-am amintit si nu voi voii.
Am scris, fara sa vad inapoi, si nici n-o sa mai privesc.

Pan' la urma, speranta moare ultima.

Sau poate tu esti ultimul...